Cornurile de pe Dumbrăvii

8-patiserie_nw

Este cel mai greu text pe care l-am scris de când mă știu. Un moment ca ăsta prinzi rar și de aia am zis să profit de ocazie. Așa că fac apel la răbdarea voastră, cei ce știu și pot să înțeleagă. Cred că nu o să vă pară rău 😉

Anul 2004, primul an de Facultate… Era anilor ,,cool”, cu o Cola și o cafea la 4 lei, chirie ca sardinele în conservă, ceva restanțe, fotbal la Căminul 7 și multă, multă energie pentru un univers aparent mult prea mic… Am venit la Sibiu cu un singur țel: să devin jurnalist și să lucrez la PRO TV, să fac știri. În completare, voiam să învăț să cresc profesional și uman, să ÎNFRUNT astfel îndoielile celor care nu au avut vreodată încredere în mine. Am venit aici să regăsesc puterea de a da tot ce pot mai bun! Numai că în drumul meu spre ,,spectacolul vieții” s-au pus fel de fel de găuri… La propriu, nu la figurat!

Mă refer în primul rând la buzunarele goale, fiindcă ,foarte goale’ nu cred că există… Ei bine, student sărac fiind m-am trezit lăsat de ai mei în ,,celebrul” cămin Ipas. Ultimul loc din lume unde s-ar fi meritat să stai, da` măcar era ieftin! Ce mai conta mizeria din camere, igrasia și dubioșii rătăciți p`acolo? Nimerisem cu vreo 7 în camera, iar șef de celulă.. pardon! Șef de camera era unu poreclit ,,Hitler” :)) În mod surprinzător, băieții erau chiar ok, inclusiv nea ,,Hitler”, masculul Alpha. De aceea m-au și înțeles când după o zi și o noapte de stat în maghernița aia, am decis să încep lupta de supraviețuire.

Ce am făcut? Am plecat!

Mi-am luat cele două genți cu haine și ce merinde îmi mai lăsase mama și am pornit la pas prin Sibiu să caut altceva mai bun. Am făcut cunoștință cu telefoanele publice și cartelele alea de 10 lei + ziarul ,,De toate pentru toți”, plin ochi cu anunțuri imobiliare… Îmi lăsaseră ai mei vreo 400 lei, din care am plătit 140 lei mizeria aia de cămin și am mai rămas cu o sumă care pe vremea aia însemna FIX NIMIC! Degeaba mi-am căutat loc într-un cămin mai bun, în primă fază. Țin minte că am fost să mă interesez la unu bunicel, da’ când un portar fără dinți în gură și îmbrăcat în trening și adidași m-a auzit că vorbesc cu perfect simplu, m-a poftit ,,frumos” afară. Nu știu dacă era rasist sau aștepta șpagă. Mi-a fost milă de el atunci, cum îmi e și acum… Cât de jos(nic) poți ajunge?

Degeaba mi-am căutat apoi chirie! Cu 3 ani înainte de 2007, Sibiul trecea printr-un boom imobiliar. Chiriile erau foarte, foarte mari, opțiunile se isprăveau rapid! Vă spuneam mai sus că studenții stăteau prin chirii ca sardinele-n conservă. E o comparație reală, nu o metaforă… Dacă prindeai o ,conservă’ din asta, te puteai considera norocos! Mi-a rămas pe retină imaginea cu un agent imobiliar, unu mare, gigoloi, chel și cu cioc. Ăla m-a întrebat când am intrat în agenție: ,,Ești student? Ai bani? Dacă nu, ieși afară!” Și am ieșit afară… A durut atât de tare încât am vrut să ies afară de tot din oraș, fiindcă poate era prea mult pentru mine! Era prea mult pentru un puști de la țară venit aici să ,,mute munții din loc”! Sibiul ăsta părea prea greu pentru un student fără bani! Am căzut la pământ, iar asta a fost șansa mea… Pământul…

De ce? Pentru că…

…Următoarele,,găuri” au fost cele din pământ… Pe cât de dureroase, pe atât de înălțătoare, aș zice astăzi… Prima săptămână din studenție am făcut-o sub pământ. Și a doua la fel. Am săpat șanțuri și așa am avut adăpost și trei mese pe zi. După muncă, îmi încercam norocul prin anunțurile imobiliare… Cred că am consumat atunci zeci de cartele telefonice prin cabinele alea publice… Partea bună, dacă e să fie vreuna, e că am învățat Sibiul cu toate scurtăturile lui. În drumul meu spre o chirie mai de Doamne ajută, am mers din Turnișor până pe Mihai Viteazu, din Lazaret până în Broscărie, din Rahovei până pe Calea Dumbrăvii…

Cornurile de pe Dumbrăvii…

O seară răcoroasă de octombrie. Studentul în căutări se întorcea din șanțuri, scuturând pământul de pe haine. Ridică ochii obosiți și triști din pământ, vrând (parcă) să distrugă o urmă timidă de regret, și… Și vede geamurile aburinde ale unei patiserii. V-ați fi așteptat la altceva, mai spectaculos, probabil :) Nu-i așa? Ei bine, da! Era o patiserie pe Calea Dumbrăvii, colț cu Lomonosov. Atunci am făcut prima oară cunoștință și, totodată, cu niște cornuri mari, frumoase, cu ciocolată, cu dulceață și alte minunății vândute acolo! Parcă într-o strategie nebună de PR și un soi de marketing, le țineau cumva lipite de geamurile alea aburinde… Erau superbe! Te cereau să le cumperi și chiar le doream teribil! Mai ceva ca jucăria preferată de Crăciun! Plus că patiserii le făceau pe niște tăvi imense la vedere, undeva în spatele tejghelei. Cornurile erau fascinante! Dau să mă apropii puțin, dar rămân în loc. Mai încerc încă o dată, dar … Nu mă mișc din loc! Deși instinctul mă ghida să dau ultimii 10 lei din buzunarul studențesc pe două cornuri (era 3,5 lei unul, îmi rămânea și rest!), cumva inima mă ținea nemișcat… O voce interioară îmi șoptește atunci:,,va veni și timpul lor, bănuții ăștia sunt pentru altceva mai important! Stai cuminte!” Acei lei mici erau biletul spre încă o zi cu o pâine proaspătă pe masă, de exemplu. Prin urmare, cornurile de pe Dumbrăvii veneau ca o ,,aroganță”, s-ar putea spune… Așa că nu le-am luat atunci. Nu le-am luat!… Nu le-am luat până la final de Facultate, deși am tot trecut prin zonă. Și la fel de bine arătau, iar eu la fel de mult pofteam la ele! Totuși, simțeam că merită să aștept momentul ăla ideal, în care voi avea convingerea că merit cornurile de pe Dumbrăvii! Doar așa mă puteam bucura complet de ele!

1

,,Trecut-au anii” și după mai multe joburi ( TV locale și colaborări) în anul IV de facultate am fost angajat reporter la PRO TV, stația locală din Sibiu. E o poveste interesantă și aici, dar voi reveni asupra ei cu altă ocazie. La prima leafă nu am dat de băut și nici n-am spart banii pe prostii. Am mers fix la patiseria aia, la cornurile care îmi motivaseră lupta de supraviețuire. Am luat cu mine vreo 7 bucăți și… Ce pot să spun? S-a meritat așteptarea! Studentul sărac gusta acum victoria luptei începute prin șanțuri și moloz! Cornurile alea au fost … Au fost senzaționale!

Ideea e că fiecare avem aspirații, în felul nostru. A mea, la început, a fost asta: să pot să gust din victoria mea, una reliefată într-un corn cu ciocolată de pe Calea Dumbrăvii. A durat ani buni, ani de trudă prin laboratorul TV la Facultă, televiziuni locale, muncă de teren cât cuprinde, ploi. zăpezi… Când îmi era greu, mă lovea imaginea studentului rămas nemișcat în fața patiseriei… Aceeași voce care m-a țintuit în loc atunci, mă obliga de fiecare dată să muncesc mai mult, să dorm mai puțin, să alerg mai mult, să învăț mai mult, să câștig mai multă energie! Nu a existat vreo scuză în drumul meu. Nu mi-a fost milă de mine, nici măcar atunci când săpam șanțuri! Am vrut să POT!

Cei ce vor opțiuni, în special cei tineri, le recomand să caute propriile ,,cornuri”. E nevoie de luptă, dragi oameni! Este cea mai de preț oportunitate pe care poți să o primești de la viață – lupta. Uneori lupta asta se dă prin pământ, prin maghernițe… Face parte din peisaj. Face din parte din ,,drumul spre fericire”, vorba filmului.

În timp, acele cornuri de pe Dumbrăvii s-au transformat în alte valori. Pentru ele lucrez și acum. Sănătoși să fim, că om mai povesti!

cover

3 Comments

  • Rusu Ioan says:

    unii copii trăiesc în locuințe de 400 euro chirie pe spatele frailor de părinți si conduc bmw-uri că na asa-i la Cluj…..am avut multe dăți în care am mâncat o pizza întro zi si în următoarea nimic, am mâncat slănină cu pâine săptămân,i să-mi plătesc datoriile în Germania, făcute dintrun acciden în care eram să mor ……Îți doresc doar bine si succes!!

  • Antonio Mihail says:

    Am ramas fara cuvinte! Totusi… ca sa mai ingaim ceva ceva… Si eu am (inca) macar un corn, chiar daca seamana mai mult cu asta 📯 decat cu asta 🥐.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *