,,Ca să faci o ştire, trebuie să deschizi ochii!!!”
Aşa suna prima povaţă pe care am primit-o de la un nobil dom` director şi asta se întâmpla pe la începuturile mele în Pro Tv. Cred că pe atunci eram cel mai tânăr reporter din reţeaua de teritoriu şi cu siguranţă cel mai tânăr din redacţia Proului de la Sibiu (sîc!). Anyway, dincolo de toate neajunsurile statutului de ,,the new one”, desigur că există şi părţi bune într-o astfel de experienţă. De fapt, cam cu astea rămâi: cu amintirile plăcute şi cu faptele constructive pe care le faci pe teren şi apoi le ,,şlefuieşti” cu migală la birou. Numai cei care nu au trăit la viaţa lor într-o redacţie nu ştiu că pentru un jurnalist adevărata familie e cea din presă, nu aia care te aşteaptă zi de zi acasă şi îţi vede numele pe o burtieră la televizor…
Şi DA, am curaj să spun asta cu voce tare!!!
Totuşi: ,,Ca să faci o ştire, trebuie să deschizi ochii!!!”
Mulţi dintre voi (probabil) îşi amintesc şi încă mai ţin etalate pe facebook poze în care au îmbrăcat mândri roba aia lungă şi accesorizată cu un chipiu ciudat, uşor cilindric. Ei bine, cumva de mic mi-am dorit să clădesc şi să trăiesc şi eu o amintire de genu` ăsta! Era ceva fain şi îmi tot repetam asta prin anul 2 de facultate şi la fel mi-am spus în gând şi prin anul IV, pe când lucram deja la Pro Tv.
Eee şi uite că a venit ziua absolvirii!
Început de vară la Sibiu, cam ploios şi înnorat, dar … ce mai contează?!? E absolvirea!!! Închiriasem o robă de un bleu-marin foarte închis cu un chipiu din ăla şmecher. Abia aşteptam să merg la cursul festiv să primesc o răsplata publică fiindcă am absolvit cu bine cei patru ani plătiţi împreună cu ai mei şi trăiţi din plin numai de mine! Precum am scris mai sus, chiar visam la asta! Visam!!!
Pe parcursul zilei, însă lucrurile s-au schimbat radical…
Cu nici o oră înainte de cursul festiv, am primit un telefon prin care am fost anunţat de o maşină prăvălită undeva într-o râpă pe lângă Poiana Sibiului… Recunosc, la vremea aia nu prea ştiam precis pe unde vine asta! Am deschis ochii, am văzut ştirea şi de atunci nu a mai contat nimic altceva! Împreună cu ,,plăieşul” meu operator de atunci am ajuns la locul accidentului şi am scos în timp util o veritabilă ştire pentru ora 17 (celebrul jurnal…). M-am întors împlinit de pe teren, iar feelingul ăsta e imposibil să-l defineşti! E prea bun! E … unic!
Seara, un fost coleg de facultă mi-a arătat pe laptop pozele de la absolvire… M-am întristat văzându-i pe alţii trăind pe viu visul meu! Robele şi chipiurile alea arătau într-un fel … Drept e că meritam să fiu acolo! Drept e! Îmi doream, dar (căci parcă mai mereu există un dar) dincolo de orice ziua aia mi-a fost de un real folos în carieră. Ea m-a învăţat pe de-o parte să ,,deschid ochii”, iar pe de altă parte să las totul când e vorba de ştiri.
De fapt, până la urmă ştirile sunt cele care îţi deschid ochii!
Lumea ştirilor nu se rezumă şi nu s-a limitat niciodată la evenimente nefaste şi tragedii. Universul informaţiei este unul captivant şi fascinant în egală măsură. Îţi dă ocazia să creezi şi să le oferi oamenilor soluţii pentru a duce o viaţă mai o.k.! După ce faci asta, vii rupt de la filmări, dar ştii că ţi-a ieşit un story beton şi-l bagă la `nouăşpe, la Esca! Şi feelingul ăsta e imposibil să-l defineşti! E prea bun! E … unic!
Nu contează că scrie pe tine ,,X” Tv , ,,Y” Tv, ,,Z” Tv sau ziaru` ,,cutărescu`”! Nu contează locul unde prestezi ca jurnalist! Contează CUM faci lucrul ăsta şi ce sacrificii eşti dispus să faci ca să duci misiunea la bun sfârşit!
Cinste celor care înţeleg!