Ţara care ucide zâmbetul
,,Cosmin, de când eşti foarte ocupat te văd zâmbind tot mai rar!…” Cuvintele astea aparţin unui prieten de al meu, un onorabil domn serios, natural şi înţelept. Precum v-aţi dat seama, remarca lui m-a pus pe gânduri şi încă bine de tot. Pe de o parte, drept îi că nu duc lipsă de ocupaţii, ceea ce e bine (mă gândesc). Pe de altă parte, totuşi, într-adevăr ,,zâmbetul” la mine nu prea îşi mai găseşte locul. De asta şi ,,râd rar”(vorba lu` Nichita Stănescu)…
Unde mai pui că obrajii zvelţi de altădată sunt acu` brăzdaţi de o barbă deasă ce apropie schimbarea de prefix, iară mai sus, sub ochi, atârnă negrul nopţilor de ,,work in progress”.
Nu, nu mă plâng, nobili cititori. N-oi mai ştii să zâmbesc, dar plângăcios nu-s de nici o culoare! Mic fiind îmi spunea bătrânu` cum că ,, n-ai să faci nimic cu compunerile astea ale tale!” Ştiam de atunci că pot răzbi doar dacă profit de îndoielile pe care alţii mi le poartă. Cum-necum, eu sunt amu` cel care scrie şi al bătrân citeşte! ,,Sistemul” mi-a dăruit cearcăne şi ochelari, însă aşa am învăţat să am CONTROLUL. Da, ştiu că v-am mai vorbit în trecut de asta, numa` că acum era musai să amintesc.
În ţara care ucide zâmbete şi în care claxoanele la semafoare sunt un must-have, principala luptă pe care o poartă un tânăr este cea cu invidia. Sună ciudat, ştiu. Mă întrebam şi io adesea cum dracu se plimbă unii în limuzine cu comenzi vocale pe volan, în timp ce alţii conduc Skode din 2005, luate în rate?!? Păi aşa se vede bogăţia! Ca să atragi atenţia, tre` să îţi arăţi muşchii alăptaţi cu bani grei de mămica şi tăticu`. Creaturile astea trăiesc bine, dar fără fapte şi realizări…
The point is că România ucide zâmbete, dar te face mai puternic. Ţara asta ucide zâmbete, dar tot ea ne învaţă să luăm ,,tauru` de coarne”. Am înţeles că să fii tânăr pe aici e tot una cu să fii român în acelaşi timp! Ei bine, renunţând la zâmbete, am trecut (practic) la următorul nivel. Am avut de ales între a fi un rechin în costum, mereu la ,,patru ace”, gelat, frezat, parfumat până-n … şi a rămâne fidel ţelurilor mele.
Cine ştie?!? Dacă renunţam la ,,compuneri” să-i fac pe plac lu` taică-miu, acum poate aş fi moştenit un mic imperiu şi nu îmi lipsea nimic. Mă mulţumesc, în schimb, să nu mă opresc din scris.
Şi nu mă voi opri!