Pandemia asta
Promisesem cu ceva vreme-n urmă să revin cu un articol despre perioada asta pandemică. Vorbesc la prezent fiindcă, în opinia mea, încă nu e gata. Mai avem de luptat și iată că nu e singurul război pe care-l înfruntăm. Pe lângă lupta fizică, pandemia asta ne-a arătat tuturor cât suntem de mici și lipsiți de importanță în fața unui dușman nevăzut. Ne-a arătat tuturor cum într-un secol al vitezei și al mașinăriilor hypercomputerizate, cu descoperiri medicale și o evoluție a științei fără precedent, închidem porțile ,,cetăților” și numărăm morții dup`aia. Mai precis, am trăit momente gen ,,scapă cine poate”! Reformulez: trăim momente gen ,,scapă cine poate”… Cei care am scăpat, cumva ne-am ales și cu alte sechele, pe lângă cele lăsate de tulpinile Sars-CoV-2. Depărtarea fizică a fost un real test al relațiilor trainice între noi, oamenii, ființele raționale ale acestui univers (cică).
Ca jurnalist, am fost martor într-un război al informațiilor proaste și al contrainformațiilor și mai proaste. Ca om, în schimb, am căzut victimă. La fel și voi, presupun… Pe lângă virusul ăsta blestemat, încă un dușman ,,nevăzut” a fost DEZINFORMAREA și pare că rămâne printre noi în formă continuată. Lipsa de comunicare eficientă s-a simțit în acești ani virusați, presărați cu neliniști, depresii și frământări de care, ne place sau nu să recunoaștem, nu știam că suntem capabili ca ființe raționale (cică). ,,Ne-am obișnuit prea prost!”, cum spunea marele Hagi… Sau era prea mișto înainte, când ne durea-n paișpe de toate cele! Ne durea-n paișpe dacă mergeam într-un loc gălăgios, alături de enșpee mii de oameni, care vorbeau prin semne ,,cuneiforme”. Ne durea-n paișpe dacă ne băgam deștu-n nănău printre claxoane la semafor și draci-laci prin intersecții… Desigur că lista asta poate continua.
Virusul ăsta ne-a adus elementul ăla surpriză din filmele cu năbădăi. Și nu ne-a prea plăcut să ne lăsăm ,,iubiți” de el, nu?
O încercare în plus a fost și capacitatea fiecărui individ de a prețui tot ce are mai aproape – începuturi, proiecte, locuri, oameni etc. Am văzut cum afaceri înfloritare s-au dus pe apa sâmbetei pentru că asta a fost unica opțiune în vremuri grele. Am cunoscut familii dezbinate aparent fără motiv și tot aparent din cauza pandemiei și restricțiilor. Am văzut și cunoscut o față absolut odioasă a ,,sistemului”, care m-a determinat să număr anii spre exil.
N-am de gând să fac aici o analiză SWOT și nici nu dețin sabia lu` Solomon să împart adevărul absolut.
E drept că au fost (culmea) și părți bune. Și vă zic așa – ,,prietenii” sau neamurile (rudele) care nu vă mai caută, invocând o ,,răceală” după pandemie, nu e mai ok că se întâmplă astfel? Practic, s-a făcut o selecție a celor capabili/ compatibili în tot ce înseamnă relații între oameni sau o banală socializare. Cred că un om care te acceptă așa cum ești, îți rămâne aproape indiferent de vremuri, opreliști sau obstacole neprevăzute. Și asta fără să încerce să schimbe ceva în felul tău de a fi! E valabil și viceversa. Pe de altă parte, poate acum suntem (cumva și fără să ne dăm seama) ceva mai responsabili. Mai atenți cu sănătatea, mai grijulii cu igiena, zâc și io… Mai selectivi când vine vorba de ,,prieteni” falși.
Vă mai las de la mine o filosofie ,,ascunsă” a sportului rege: ,,fotbalul e un sport de echipă, în care fiecare membru negociază separat”. Într-o viață suntem fiecare pe propria răspundere, adică fiecare pentru el (pe românește!). Am tot văzut că scriu unii ,,dăștepți” despre ,,bule”, cum că ce nașpa e că e fiecare-n propria lui bulă acum. Io spun că e chiar foarte cool și real ca un personaj să fie în bula lui! De fapt, asta oricum se întâmplă după pandemia asta și atâta stat în casă – suntem ,,prizioneri” în niște bule imaginare, închise cu lacăte-n convingeri diferite…
Întrebarea mea este: putem coabita, deși suntem diferiți? Putem accepta că nu gândim la fel, deși suntem toți ființe raționale (cică)? Sau e mai simplu să o dăm în caterinci pe facebook, mai o manea în căști pe trotinetă și bumpbtzy-bumpbtzy la grătărele, că doar suntem latini, balcanici și oleacă rusnaci…
În loc de o concluzie, vă fac o mărturisire în premieră – cea mai de preț valoare pe care am descoperit-o în pandemie (până acum) este timpul. Păi cum de ce? Pentru că a fost nevoie de un lockdown să realizez cum mi-am irosit mult timp înainte cu niște imbecili siniștrii, care nu mă merită! Sau pentru că am investit timp în personaje superficiale, iar timpul ăla nu se mai întoarce și pierdut rămâne… Am greșit, de asta vă recomand să nu faceți la fel ca mine, cât vă lasă/ permite timpul!
Timpul rămâne adevărata nevoie umană, cum bine zicea Nichita Stănescu. Și pe bune că acum n-am de gând să-l mai pierd aiurea!
De aia lucrez doar cu cine-mi place, de aia fac numai lucruri care-mi plac, de aia scriu liber & necenzurat, de aia fac PR îmbrăcat în blugi, fără cravată, de aia filmez proiecte care mă inspiră și … înainte de orice altceva, iubesc familia și fiecare moment petrecut lângă EA. Numai lângă EA!
Sănătoși și-n pace să fim! #RESPECT pentru cei care au timp să (mă) citească. Las aici o parte din timpul meu, că în toată arta mea consider că merită 😉